Vaidacuta

     

   DSC_0155

   Din punct de vedere administrativ, localitatea Vaidacuta, intră în componenţa comunei Suplac, jud Mureş. Este situată la baza interfluviului dintre râurile Niraj şi Târnava Mică, în unitatea geografică denumită Dealurile Cucerdea-Cerghid, subdivziune a Podişului Târnavelor. La recensământul din 2011, au fost înregistraţi 17 locuitori…

“când eram eu tânără, lumea nu încăpea în biserică…acum încăpem toţi!”-Tanti Minerva, unul din cei 17 locuitorii  ai satului

La Vaidacuta am fost de două ori până la urmă, într-un interval de două-trei săptămâni. Prima dată, am ajuns întâmplător, împreună cu Mirela şi Sandu Zburatoru’ după câteva peripeţi pe dealurile care înconjoară oraşul de pe Mureş. A doua oară, m-am dus ţintit, deoarece am rămas legat cu gândul de frumosul sat izolat de pe interfluviul dintre Niraj şi Târnava Mică. De la prietenii din Club Adventure Life, am aflat pentru prima dată de acest sat. Faptul că este părăsit, mai precis în curs de depopulare, faptul că are o biserica care rezistă peste vremuri, m-au făcut să caut locul şi să scriu câte ceva despre el.

Satul Vaidacuta văzut de pe dealurile care înconjoară localitatea:

În Podişul Târnavelor, există multe sate care sunt situate pe interfluvile dintre principalele văi. Soarta lor, în prezent este destul de crudă, majoritatea dintre ele find ameninţate cu extincţia. Cauzele sunt multiple, iar contrar poate aşteptărilor omului modern,capitalist şi corporatist, industrializarea din perioada comunistă, urmată de “democraţia” falsă de după 1989, pune capac, definitiv, peste existenţa acestor sate tradiţionale româneşti, cu mici imixtiuni etnice, reprezentate de ţigani, maghiari sau urme ale saşilor. Peste toate acestea, singura care rămâne de obicei în picioare lângă câteva case aproape prăbuşite, este biserica.La Vaidacuta avem o biserică, mai avem câteva case, într-o stare mai mult sau mai puţin degradate, două case renovate, ce fac parte dintr-un proiect de sat “eco”, care nu ştiu în ce măsură este finalizat şi  surpriză…câteva camera de supraveghere şi o reţea de internet, care nouă nu ne-a funcţionat, amplasate şi montate, pe stâlpii din sat, pentru ai “proteja” pe cei 17 oameni,  care au mai rămas în sat, din cei aproximativ 300, care erau odinioară aici. Şcoala nu mai există, în prezent avem doar urmele ei sub forma unor ruine, iar despre căminul cultural, care era undeva lipit de şcoală, nu se mai ştie nici atât.

În rest, şi aici multă linişte, gratis primită, multă inteligenţă nativă,din partea celor 17, care cu siguranţă nu ştiu cine a fost…Einsten sau ce este un smartphone, dar care, în mod sigur, nu s-au îndepărtat, de valorile primordiale ale omului: inteligenţa, simplitatea şi voioşia tradiţională. Cu siguranţă sunt mai multe, dar eu astea trei le-am descoperit la Vaidacuta, la cei trei interlocutori, singurii pe care i-am întâlnit, pe uliţele desfundate ale Vaidacutei. Ei sunt: Tanti Minerva, Ciobanul Sorin (de loc din Vătava, Jud Mureş), care are o Vitara J şi o tanti în vârstă, căreia târziu i-am “făcut rost de un nume” şi care stă într-o frumoasă căsuţă tradiţională, renovată cel puţin pe exterior cu foarte mult bun gust,  chiar în faţa bisericii. Cu ei am stat de vorbă în faţă biserici, timp de 1 h, centrul satului răsunând de voie bună.

Aşa cum vă spuneam, am fost de două ori la Vaidacuta. De ambele dăţi, nu am ales şoseua până unde “lumea se gată”, ci am ales drumul natural care trece peste dealurile de deasupra satului Budiul Mic, mai precis Dealurile Nirajului, după care am coborât în Comuna Crăciuneşti, pe Valea Nirajului, în prezent, loc al oamenilor cu pălărie mare şi case deocheate, trăind într-o continuă armonie cu inoxul şi tabla zincată, declarându-se la recensăminte, în funcţie de interese, ba români, ba maghiari şi abia în ultimă instanţă ţigani. Valea Nirajului, find o zonă, în care majoritatea populaţiei în prezent este de origine maghiară, toţi aceşti cortorari sunt vorbitori de maghiară şi se declară, după spusele câtorva pe care i-am şi întrebat de-a lungul timpului: maghiari. Atenţie…limba maternă nu şi-au uitat-o, obiceiurile nici atât! Aşa cum în regnul animal există erori genetice sau accidente, probabil sau acum la rece… cu siguranţă nici specia umană nu este ferită de ele…

Imagini din a doua incursiune la Vaidacuta:

Prin anii ΄70, Dealurile Nirajului făceau parte din Câmpia Transilvaniei, geografii de atunci, împingând limitele unei câmpii improprii ca şi relief până la Valea Nirajului. Acum, limitele se opresc, cum este şi normal, la Culoarul Mureşului. Dealurile Nirajului, străjuiesc în est şi nord oraşul Târgu Mureş, fiind încă acoperite de petice de pădure, locul unde zăpada încă stă, atunci când e demult dispărută de la oraş. Când am traversat prima dată aceste dealuri, am avut parte şi de compania ceţii. O oprire bruscă a mea, urmată de Sandu, care nu s-a putut stăpânii şi a intrat în zăpadă, rămânând suspendat a fost cumva pata de culoare ale acelei hălăduieli.

Aventuri spre Vaidacuta:

DSC_1673 (1) 2015-01-16 14.26.33 DSC_1631 DSC_1633 DSC_1635 DSC_1642 DSC_1649 DSC_1650 DSC_1651 DSC_1652 DSC_1653 DSC_1655 DSC_1657 DSC_1658

A două oară, soarele perfect ne-a fost camaradul ideal. Companie am avut din partea unor căprioare şi a unui lup. Au fost doi, deoarece atât în prima, cât şi în a doua incursiune am avut parte de ei. Superbe animale şi vorba amicului Cristi Dorobanţu, “Dacii liberi se întorc acasă!” 🙂

Imagini din prima incursiune la Vaidacuta:

Într-un final, în prima tură, coborârea ceţii peste Valea Nirajului, ne-a încântat privirile, o mare imensă din care spinări deluroase de balenă îşi făceau apariţia, pe fundalul unui Făgăraş şi a unui Becheci în ceaţă, fiind încununarea unei zile superbe.

Jos, Valea Nirajului

În a doua călătorie, protagoniştii au fost umani, tanti Minerva, care are un telefon public pe peretele casei, fără fir, în perfectă stare, amintind de vremuri în care totuşi se comunica mai intens în satul aproape părăsit, a fost maestrul de ceremoni. Un fel de şef peste un micuţ trib, ne-a condus prin ceea ce a mai rămas din sat. Ciobanul Sorin, era omul din umbră, care întărea tot ce spunea şi povestea tanti Minerva, chiar dacă vechimea lui în sat, nu era prea mare. Doar 17 ani…cam câţi locuitori mai sunt… Simpatic om. Îndrăgostit de turma lui, de tractorul lui, de pământul lui, se încadrează în tiparul omul harnic de la ţară, legat de muncă prin toate resorturile lui. Pasionat de jeepul lui, adică o Vitara, îşi doreşte anvelope că ale mele… Simexuri. Până la urmă, am rămas că i le cumpăr şi i le voi aduce. Va fi o treia descălecare în Vaidacuta… Tanti din faţa biserici, cea mai în vârstă dintre ei, Anica Furnea, era omul care avea ultimul cuvânt. Întotdeauana, întreba ce s-a discutat până atunci, de parcă nu ar fi fost atentă, întrebare totuşi inteligent pusă, deoarece scotea în relief şi mai mult ce s-a povestit până atunci…

Protagonişti:

De exemplu: Ciobanul Sorin o tot dădea cu ce maşini bune sunt “jeepurile” astea, cele mai bune….că şi el are, că urcă oriunde la stână după oi, una alta…la care tanti Anica, după ce se găta povestea, într-un calm aproape imperturbabil întreba, un lucru pe care era clar că îl ştia demult, doar se povestise….Măi Sorine? Jeep din asta bun ai şi tu? Nu? Sorin se bucura şi mai mult. Un exemplu de inteligenţă nativă şi vorbe bine spuse…

Oameni de poveste, Vaidacuta, din câte am cercetat eu, la faţa locului şi pe unde am mai întrebat, au fost doi: Dumitru Istrate, aviator, născut în Bucureşti însă, pe data de 18 iulie 1892, din  părinţii  Ioan şi Anica Istrate, născută Dumitru, ambii din Vaidacuta, aceştia alegând calea Bucureştiului antebelic, pentru o viaţă mai bună. Întors în Vaidacuta părinţilor, viitorul aviator şi-a cultivat pasiunea pentru modelarea lemnului, alături de cea pentru zbor. Studile militare le desăvârşeşte la Târgu Mureş. Primul război mondial, îl găseşte pe viitorul aviator în teritoriul austro-ungar, plasa Iernut, Ungaria…înrolarea în armata imperială e firească. Cade la datorie, în spitalul de campanie din Viena, după ce în prealabil a fost doborât de artileria antiaeriană sârbă. O patrulă austriacă l-a recuperat din carlinga aeroplanului. La 18 mai 1915 moare, fiind înhumat în Cimitirul Central din Viena. Un erou al cerului, care a trăit din 18 până în 18… În memoria lui, fratele  Istrate Dumitru ridică un monument în satul natal, în 1935, în memoria eroilor din Vaidacuta căzuţi în războiul de reîntregire al patriei. Din motive subiective, primul nume este al fratelui aviator, chiar dacă acesta a luptat în tabăra adversă. Până la urmă ar fi dezertat sau s-ar fi întâmplat următorul aspect, care are legătură cu cea de-a doua persoană, din Vaidacuta, cu un statut special. Este vorba despre Baciu Ioan, încadrat ca şi tâmplar în armata austro-ungară, la aceea vreme în vârstă de 19 ani. Omul are un statut special în istoria scrisă şi nescrisă a satului. Ar fi singurul supravieţuitor a ceea ce putem numi, lotul “Pădurea Spânzuraţilor”. După cum bine ştiţi, povestea lui Liviu Rebreanu porneşte de la fapte reale, fratele scriitorului, fiind spânzurat la Ghimeş, acuzat ca fiind “dezertor” de către armata austro-ungară. Alături de el, au mai fost spânzuraţi încă 14 soldaţi români, acuzaţi de trădare şi dezertare de către Curtea Marţială de la Budapesta. Ar fi trebuit să fie 15 persoane condamnate la moarte, numai că acest Baciu Ioan, din Vaidacuta, avea 19 ani neîmpliniţi, iar avocatul din oficiu desemnat să îl apere, a argumentat cu următorul aspect: “Ungaria nu se va întării, dacă va spânzură şi copiii”…peste ceva timp, imperialismul şi-a arătat limitele.

Imagini din muzeul satului şi biserica ortodoxă a satului:

Baciu Ioan nu a mai fost spânzurat…de gât. A fost spânzurat însă cu picioarele în sus, cu mâinile legate la spate, timp de 14 zile, câte 4 ore pe zi. De câte ori era dezlegat, direct de la picioare, cădea direct cu faţă în pământ, mâinile neputându-le folosi.. A căpătat o rană pe faţă, care nu s-a mai vindecat corect, din cauza condiţilor sanitare precare, omul întorcându-se acasă cu o cicatrice, o pată pe faţă…în sat oamenii îl vor numii de acum până la moartea lui: “Pecetii”….fiul sau, Vasile Baciu, având în 2014, 70 de ani, a pus mărturie pe hârtie toate cele întâmplate, aşa cum le-a auzit el. Despre toate acestea, amănunte suplimentare se găsesc pe excelentul site: http://www.striblea.ro/mărturia-singurului-supravieţuitor-din-pădurea-spânzuraţilor/

Cei trei, cunoşteau personajele, cunoşteau pata, dar nu mai ştiau nimic concret. Parcă Ciobanul Sorin, ar fi auzit ceva…dar într-un final, schimbă povestea, trecând la Vaida Voievod şi denumirea satului, Vaidacuta, pe care el o atribuie marelui om politic, ţărănistul Alexandru Vaida Voevod şi al soţiei sale o oarecare Cuţa…simplă analogie de nume sau nu…habar nu am, dar din nou o inteligenţă nativă, dincolo de normalul vremurilor moderne, împinge povestea mai departe. Cert e, că eşti tentat să pronunţi numele satului ca Văidacuţa şi nu Vaidacuta, care în traducere liberă, din limba maghiară, înseamnă  Fântâna Voievodului. Imixtiunile ideologice se împletesc perfect, dar nu aici, la obârşia unor dealuri, care emană prea multă linişte în prezent.

Am părăsit satul, pe acelaşi drum pe care am venit. Drum natural, de vârf de deal, protejat de furile naturii. Aceste drumuri şi aceste sate, le-aş ocroti. Ar trebui încadrate în sfera obiectivelor UNESCO. Un alt prieten drag, mi-a dat această idee…Dacian Nisipeanu…tanti Minerva a făcut în tinereţe acest drum, de mult ori…pe drum doar o căruţă cu lemne de foc ne ţine pentru câteva secunde companie.

Intrăm în zona antilopelor urbane, devenite din ierbivore, prădători feroce. Mijloacele de locomoţie, grija poate cea mai mare a romanului în ziua de astăzi, sunt atent bibilite, în spălători cochete. Noua găselniţă a micului inteprinzator român. Oraşul geme, se screme şi se svârcoleste fatidic. Mol-urile (în jargonul din zona nordică a ţării, mol=glod=noroi) plesnesc de prostie. Luni, o mare cantitate de mâncare, neconsumată în faţa televizorului va fi aruncată…

Înaintăm…Vitara mea, plânge cu lacrimi de noroi, pe bulevardul încălzit de un soare anormal, nespecific lunii februarie. Găsesc totuşi o spălătorie, unde cer un jet simplu. Mă mir, cum naiba, ca popor, ne plângem că nu avem bani, când noi la orele amiezii, spălăm maşinile de zor…oare la locul de muncă cine mai era. Pe când umblam cu Ghiţă, acesta îmi spunea…romanul se plânge peste tot că i s-a îmbolnăvit cineva drag din familie, dar că i se strică maşina…niciodată! Nu spune nimănui, un lucru ruşinos!

În jungla urbană, antilopele roiesc pe lângă mine. Agitate, se pregătesc de o leneveală prelungită, având cornul împlântat în telecomanda televizorului timp de două zile. Vor dormi regeşte… Luni o vor lua de la capăt, iar vineri, probabil, îşi vor spala copitele, murdărite de jegul urban. Mă gândesc la tanti Minerva, la Ciobanul Sorin şi la Tanti Anica. Cu siguranţă, liniştea e stăpână la Vaidacuta, iar noroiul reavăn, rege. Frumos mai miroase…

Un singur lucru deranjează acolo…camerele de supraveghere şi omul din spatele lor, care priveşte satul aproape gol. Râd în sinea mea, gândindu-mă la ce îmi spunea Tanti Minerva, destul de deocheat…are şi ce să vadă

Trântesc uşa Vitarei şi cu ea odată şi gândurile despre Vaidacuta. Urma să merg pe Ceahlău, scăpând încă odată, la sfârşitul săptămânii, ca prin urechile acului de jungla urbană! Slavă cerului…nu e plăcut deloc, să stai acasă la sfârşitul săptămânii 🙂

DSC_0149

Drumuri Bune, Drumuri de poveste!

Nota:

unnamed

Advertisements

7 thoughts on “Vaidacuta

  1. Doua incursiuni, ambele din jungla urbana catre adevarata viata…am vrut la un moment dat sa numesc articolul, Vaidacuta si Jungla Urbana, ca un omagiu adus “antilopelor urbane”… Te salut prietene!

    Like

  2. “Vad” o lume a satelor, a enclavelor raspandite prin atatea si atatea locuri lasate in uitare, sau nedescoperite inca, populate cu sateni sau oameni veniti (ca si mine) de la oras. In aceste locuri, dupa specificul zonal, se pot dezvolta mici afaceri in care se pot face schimburi de produse ecologice intre ele. Acesta este viitorul, pe care eu il vad ca prezent, pentru o anumita categorie de oameni …TREZITI.

    Liked by 1 person

    1. Frumoasa expresia “oameni treziti”…sunt de acord cu tine. La Vaidacuta exista de altfel o mica ferma. Apoi, asta e Romania, cea de dincolo de Valea Prahovei, Maramures, Felix…Multumesc!

      Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s