Argonauţii-povestea merge mai departe…

Legenda Argonauţilor, mit sau realitate, cunoscută de multă lume, transmisă prin diverse forme până în zilele noastre, farmecă şi intrigă totodată. E totuşi, una dintre cele mai vechi poveşti. Poate cea mai veche, mult mai veche decât poveştile cu Făt Frumos sau Ileana Cosânzeana. Însuşi Homer o povestea…Totul porneşte de la un berbec fermecat, “îmbrăcat” de natură cu o lână de aur. Acest berbec fermecat, este trimis să salveze două vlăstare regeşti de uneltirile unei mame vitrege, mult prea perfide. Acesta, îi ia pe cei doi, într-un zbor fantastic deasupra marilor şi oceanelor până în ţara denumită: Colchida. În timpul traversării, fata, Helle, cade în apele mărilor şi oceanelor, înecandu-se. Locul unde a căzut se va numii Strâmtoarea Hellespont, astăzi Dardanele. Băiatul, Phrixux, ajunge teafăr în Colchida şi în semn de preţuire, după unele versiuni, sacrifică în cinstea zeilor berbecul, lâna acestuia, plină de puteri miraculoase, atârnând-o într-un copac, în pădurea fermecată.

Peste ani, aventurieri conduşi de Iason, află despre această comoară, se îmbarcă pe corabia Argo ( argonauţi) şi pornesc spre Colchida, ţinut plasat de specialişti pe teritoriul actualei Georgii.. de unii specialişti, totuşi, deoarece, alţii o plasează fix în Dobrogea sau fix în….Munţii Buzăului…

În septembrie 2014, am auzit pentru prima dată de Legenda Argonauţilor, în mijlocul unei Dobroge fantastic de veche, la porţile Chiliei Sfântului Casian. Orice legendă pleacă de la un sâmbure de adevăr, ipotezele cercetătorilor sugerând că ar fi două trasee ale argonauţilor, bucăţi însemnate din legendă desfăşurându-se pe teritoriul actual al României. Aşa că, la 6 luni distanţă, m-am deplasat împreună cu Mirela, Gabi, Leo şi Mihaela în zona Buzăului, anticul Caucaland sau Ţinutul Colchilor, zona Colţi-Aluniş-Bozioru, un triunghi care geografic se suprapune Pintenului Ivăneţu….Vă invit aşadar, să mai credeţi în poveşti, cel puţin, atâta timp cât parcurgeţi textul şi pozele de mai jos! 🙂

27 aprilie 2014-întru pentru prima dată pe Valea Sibiciului, virând stânga în dreptul localităţi Pătârlagele, lăsând în urmă DN 10, asfaltat şi odată cu el şi civilizaţia modernă. Afară plouă continu, întreg drumul de la Tg-Mureş, până aici, find dominat de ploaie. Căutăm noi civilizaţii, de data asta dispărute, undeva în negura timpului, în Munţii Buzăului, mistere nelămurite şi locuri de piatră, sfinte şi înfrigurate…chiliile rupestre.

Argonauţi:

Drumul de piatră şi pământ, urcă încet de-a lungul unei văi, care a rupt în unele locuri terasamentul. Pe un drum plin cu noroi, Duster-ul înaintează fără probleme. Ici şi colo, câte-o căsuţă mică, cu pridvor în faţă şi acoperiş din tablă, răsare printre crânguri de sălcii şi meri sălbatici. Ajungem la Colţi(Ţara Colchilor), trecând nepăsători pe lângă muzeul chihlimbarului.

Pe drumuri, prin Munţii Buzăului, subunitatea Pintenul Ivăneţu:

Urmează Aluniş, unde ne stabilim cartierul general, la o pensiune într-un vârf de deal, unde doar “bătrâna dăcioară mai urcă fără probleme”. Peste drum Biserica Rupestră Aluniş. Angajatul stabilimentului este supărat pentru că nimeni nu repară drumul. În primăvară, o doamnă, şi medic pe deasupra, şi-a zdrobit baia de ulei de pământul buzoian. Banii nu s-au mai scurs în direcţia pensiunii. Au luat drumul unei firme de tractări şi de acolo au văzut din nou Bucureştiul, stricând un concediu promiţător. În sinea mea tac chitic. Mă bucur că drumul nu e asfaltat. Clienţi la pensiune nu sunt…locul musteşte de sălbăticiuni împăiate pe pereţii sălii de mese. Întreb, normal, dacă este urs în zonă. Aflu că este, alături de lup fiind noua sperietoare a omului modern, care nu mai ştie să trăiască alături de animale. Alături de iarnă nici atât, …în zonă  “dacă nu ai un sac de făină de mălai, unul de grâu şi un porc nu scapi” de pe Valea Sibicelului, o vale puternic adâncită în flşiul carpatic al Munţilor Buzăului, Pintenul Ivăneţu, locul unde, legendele locului scot capul una câte una, iar cerul este mai albastru ca oriunde. Închid ochii, aşteptând cu nerăbdare ziua de mâine, o zi în care trebuia să fie soare…si da! uitasem, trebuia să mă întâlnesc cu  “Luana”…intrasem clandestin în ţara ei…suntem, cred, foarte aproape de lâna de aur, e locul ei de bastină, doar…ganduri…

02.septembrie 2013-înaintăm cu greu pe un drum desfundat de ploaia ce nu a contenit noaptea trecută să bată. Suntem in Dobrogea. În dreptul Mănăstiri Dervent, localitate Galiţa, Jud Constanţa, suntem norocoşi şi aflăm calea care duce către misterioasa insula Pacuiu lui Soare şi spre ruinele cetăţii Vicina, puternica fortăreaţă construită pe insulă de către generalul bizantin Ioan Tzimiskes, undeva prin anii 970 e.n. Câţiva pescari se uită curioşi la noi. Par destul de mici, de acolo de sub sălcile Dunării. Duster-ul plin de oameni şi de bagaje, înaintează şi el, leneş..Aici, Dunărea este foarte lată. Pe fluviu, barjele lenevesc si ele toropite de soarele generos. O insulă, cam de 6 km lungime împarte fluviul leneş în două. Ajungem la un fel de poartă, care ne avertizează că suntem pe teritoriul Rezervaţiei Mondiale a Biosferei Delta Dunării. Nu se percepe nici o taxă. Întreb cu privirea singurul om de pe mal…între timp fetele noastre, Mirela şi Iulia, cărora Leo le ţine tăcut, companie, pregătesc masa. Aflu că specialiştii care lucrează la cercetarea zidurilor cetăţii, profitând de nivelul scăzut al Dunării, se întorc cam în jumătate de oră. Mă feresc de soare şi căldură intrând cu picioarele în apa nefiresc de caldă pentru un septembrie, care altădată debuta destul de răcoros. Dar nu aici la Dunăre…mâncăm în tihna pe care ţi-o dă nisipul fin şi cald. Intrăm cu picioarele în apă, având şniţelele din pachet, în mână. Mă uit la nisipul fin şi îmi aduc aminte cum în copilărie am mâncat cartofi prăjiţi la disc cu…nisip de pe malul Târnavei Mari, în locul numit “La Baraj”, cu băieţii copilăriei mele, din cauza vântului, care ne-a umplut farfuriile cu nisip, fin şi agasant pentru dintii noştri. Apare şi barca noastră. Arheologii se dau jos unul câte unul. Îmi vine să îi întreb dacă au găsit ceva. Mă abţin. Ne urcăm în barca şubredă unul câte unul. Motorul firav se forţează, se arcuieşte şi împinge barca spre misterioasa insulă….

Insula Pacuiul lui Soare:

În urmă cu aproximativ 1000 de ani, bizantinii construiau aici una dintre cele mai puternice cetăţi din regiune, având dublu rol, naval şi militar. Situată într-o zona de trecere, Dervent însemnând în limba turcă, loc de trecere, fortăreaţa era prin poziţia sa, nu numai o pavăză pentru oraşul Durostorum(Silistra, pe teritoriul Bulgariei), dar şi un puternic bastion la frontiera Dunării de Jos pentru însăşi capitala imperiului. Un fluviu ca Dunărea, neîntărit şi necontrolat, în condiţiile prezenţei pericolului kievean, ar fi uşurat atacarea Durostorum-ului, ceea ce în ultima instanţă ar fi putut duce la provocarea unei serioase breşe în sistemul de apărare bizantin din nord-estul Peninsulei Balcanice. Mai multe amănunte, puteţi afla pe http://www.dervent.ro.

Se pare că, în urmă cu câteva sute de ani, mişcările tectonice şi alţi factori geografici, au schimbat oarecum poziţia malurilor fluviului şi configuraţia albiei, basculând cumva cetatea, astfel încât, partea construită a fost inundată, iar lângă , de sub apele fluviului, s-a format o idilică insula, care poartă denumirea de Pacuiu lui Soare.. În prezent, doar 10% din vechea cetate este dezvelită de sub ape, restul fiind în adâncuri. La ora actuală, cetatea este ameninţă cu dispariţia, apele Dunării fiind nemiloase. Când fluviul are debit mare, cetatea este acoperită, iar în verile secetoase, zidurile apar de sub apele în scădere.

Începem să ocolim vârful insulei, ferindu-ne oarecum de curentul puternic. Cel puţin aşa văd eu manevrele băiatului, care ne conduce. Mă simt ca un explorator, care e pe cale să descopere ceva. Între timp ascult poveşti despre scafandrii, care au încercat scufundări spre cetate, dar au fost întâmpinaţi de paznicii acesteia: somni uriaşi care le-au provocat răni. Debarcăm, ca pe un pământ pe care nu a mai călcat picior de om. Suntem în paradis, concluzie apărută la unison. Cârmaciul nostru se pune să doarmă. Ne avertizează că nu are timp de stat şi oricum, la câţi bani i-am dat…nu se merită…. Mă uit la pescăruşul de pe mal, întrebându-mă, dacă vom găsi lână de aur, aici, în pădurea de ulmi, vişini sălbatici, măceşi şi peri pădureţi…

28.04.2014  Înaintăm pe un drum plin cu noroi care urcă pe lângă culmea unui deal, din care o stanca masivă de gresie, iasă spre cer. Suntem din nou în Munţii Buzăului, anticul Caucaland. În jur, ploaia cade cu nemiluita. Gabi rade, amintindu-şi vorba de duh, pe care cu câteva minute i-am spus-o râzând: “Nu există vreme rea, doar oameni nebuni”. o mixtură reuşită, cred eu. Toată ziua a plouat. Mari băltoace, transformate între timp în adevărate lacuri, străjuiesc drumul firav din pământ.Întâlnirea cu Luana am amânată-o. Am înţeles că nu îi place ploaia. Iubeşte doar soarele puternic, care îi scaldă zidurile cetăţii din cele mai vechi vremuri, de care noi pământenii, habar nu avem, decum să ne mai şi putem imagina.. Cu siguranţă, Luana va fi în stare să îmi dea mai multe amănunte. Până atunci îl caut pe însuşi Diavolul, în persoană….dacă Diavolul o fi persoană, la Cascadă Săritoarea….

Plaiul Nucului:

Cascada Săritoarea, este localizată în Munţii Buzăului, între localităţile Plaiul Nucului şi Bratileşti, fiind o cădere de apă, de câţiva zeci de metrii, rezultată în urmă adâncirii văilor în stratele de gresii, moi, întreruptă în timpul sezoanelor secetoase şi foarte intensă în timpul perioadelor ploioase. Zgomotul ei, împreună cu peisajul foarte spectaculos, stâncile de aici formând un micro defileu în gresia flişului, fac ca această zonă să fie una foarte frumoasă, sporind şi mai mult, misticismul locului.

Cascada Săritoarea:

Situată într-o zonă, în care dizolvarea sării din adâncuri,(platoul Plaiul Nucului, un rest dintr-o veche suprafaţă de nivelare la 500-600 m) urmată de tasările de teren, au dus la formarea unor microdepresiuni şi a unor unor “bălţi” cu regim semipermanent, prin acumularea apei de ploaie, zona din acest punct de vedere fiind un veritabil contrast al imaginilor, drumul şi casele fiind strecurate printre aceste bălţi de dimensiuni mari, iar răchite şi meri sălbatici, sunt prinse în mijlocul acestor suprafeţe inundabile.

Cascada Săritoarea

În acestă zonă , ca de altfel în întreaga zonă a Munţilor Buzăului, întâmplările stranii sunt la ele acasă….tineri, care au trecut pe acolo, au fost luaţi prin aer şi trântiţi la câţiva zeci de metrii distanţă, puncte luminoase pe cer apar în zona cascadei, existând chiar şi articole în ziare cu mărturii ale celor implicaţi. Diavolul s-ar ascunde în zona cascadei, iar o bătrână din sat ar avea în casă, chiar un zmeu. Toate spuse, în cadrul pitoresc al locului, de către excelentul nostru ghid Diana Gavrilă, într-o manieră care îmbină şi stinţificul dar şi supranaturalul, fac ca povestea să mergă mai departe, pe tărâmurile buzoiene…

Mă uit atent în stânga, în dreapta, dar şi în jos, la abruptul de sub mine. Ploaia sporeşte în intensitate. Mă adăpostesc într-o surplombă, încercând o poză de grup. Prin vizorul aparatului, lumea e blurată. Mă uit la crucea din vârful unei stânci. Caut sub ea, sperând că în locuri sfinte, să găsesc ceea ce caut, împreună cu camarazii mei: Mirela, Leo, Gabi şi Diana. Nu găsim. În schimb, profităm de vântul uşor care se porneşte brusc, după ploaie şi ridicăm pânzele…mâine trimisul Luanei mă aşteaptă…

va urma

DSC_3822

Drumuri Bune, Drumuri de Poveste!

PS: Mirelei, cârmaciul meu 🙂

Advertisements

8 thoughts on “Argonauţii-povestea merge mai departe…

  1. Daca si poate.
    Daca mai imi fac drum spre zona (Buzaului) si daca te caut si pe tine (voi), poate ca aveti si timp si pofta sa ne insotiti.
    Eu sper.

    Like

  2. În august 2013 am petrecut câteva zile în judeţul Buzău. E judeţul cu cele mai proaste drumuri din România, dar şi cu cele mai multe ciudăţenii ale naturii. Am ajuns şi la Bozioru şi am mers la Ulmeţi să văd trovanţii, popular denumiţi babe. I-am înşirat pe toţi sub cerul de un albastru ireal şi oricât aş fi dorit, nu am dat peste niciun extraterestru, peste niciun drac şi nicio energie neomenească.

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s