Să credem în poveşti…

Alexandru Borza, fondatorul Grădinii Botanice din Cluj-Napoca, părintele botanicii româneşti, dar şi preot greco-catolic, şcolit la Blaj, jud Alba,  făcea în preajma anilor 1920, primele propuneri, ca resturile unui vechi platou calcaros,  localizat la marginea dinspre Arieş a masivului Muntele Mare, unitate componentă a Apusenilor, să intre în componența unei rezervații ştințifice, de natură botanică, geologică, dar şi peisagistică. Sunt primele demersuri de includere a unei zone deosebit de sălbatice, dar şi de importanța ştințifică, în ceea ce mai târziu se va numi, Rezervația Scărița Belioara.

2015-04-25 15.33.54-1
Peștera Coșul Boului


La marginea unui masiv montan, alcătuit în cea mai mare parte din roci cristaline (metamorfozate),  tari, dispuse în relief sub forma unui platou, ce culminează la peste 1800 m, se dezvoltă resturile unui alt platou, de data aceasta calcaros , mărturie dintr-o altă lume. Ştințifică sau de poveste? Răspunsul şi-l va da fiecare, după ce va merge pe cărările întortocheate ale Belioarei sau hălăduind de nebun, printre turnurile Scăriței….

La intrarea pe drumul Poşagăi, nu găsisem încă nici o poveste, iar să scriu pe blog, că “acolo fac stânga şi acolo fac dreapta”, nu îmi place. În orele premergătoare “turei” eram legat sufleteşte de o cărare care m-ar fi coborât pe altundeva din rezervație, urmând să descopăr o altă lume. Însă cum ulterior m-am convins că nimeni nu ştia nimic despre această cărare, m-am decis în sinea mea, că poate o să o găsesc eu…

În pădure, mă ascund sub un fag căzut, cu gândul de a speria oamenii. Mare lucru nu îmi iasă, însă. Stârnesc totuşi amuzamentul copiilor. Plec mai departe, însoțit de Victor, fascinat de toporul meu. Sus, într-un şes altitudinal, unde stive de zăpadă şi brânduşe firave, se “bat” încontinu, un nor negru, amenințător, începe să alerge pe cer. Lumea o ia la goană pe pantă, speriată prea tare de un rest al unei ierni, stâpâne doar la înălțime, anul acesta. Îl iau pe Victor de mână şi ne băgăm prin pădurea deasă. În creastă, lumea dispăruse. Mă uit în stânga, iar prin ploaia măruntă, care cădea, sub abrupt, văd o altă lume. Turnuri şi jgheaburi, văi şi creste, dar şi pe Carmen şi Ioana. Le strig să ne urmeze. În capul meu e basm şi ştință…Îmi creionez un traseu pe sub creastă, feriți de vânt. Grupul oricum o luase înainte….

Ne trezim pe o cărare. Ocolim stâncile masive de calcar şi suntem atenți să nu cadem în abrupturi. O  voce venită de altundeva, mă caută. E Marius, care mă cheamă. Ploaia se opreşte, iar eu urc pe un umăr de calcar. Stația tzârâie din nou. Cărarea devine şi mai lată, iar povestea poate să înceapă…

…cândva un bivol stâpânea lumea de sub marele platou de calcar. Lumea l-a iubit la început, dar apoi, invidioasă, ca de obicei, l-au închis într-o peşteră. Ca pe un mârşav…

Victor mă întreabă brusc, de unde ştiu povestea, întrerupând gândurile mele şi făcându-mă să observ, totuşi, că afară e al naibii de frumos, chiar dacă plouă. Senin, îi spun că am citit-o pe drum, când am venit încoace 🙂
Zâmbesc…Victor mă ascultă. Mă uit în zarea lăptoasă şi îi spun, că dacă urmăm cărarea, ajungem şi la pesteră. Acesta mă urmează încrezător

…poate săptămâni, poate luni, poate ani, naiba mai ştie cât s-a zbătut bivolul, încorsetat în peşteră. La un moment dat, a dat  cu cornul, spărgând tavanul calcaros. A ieşit şi a făcut prăpăd în jur. Cu coada a despicat stâncile, iar cu răsuflarea a pârjolit totul. Platoul s-a transformat în văi adânci, iar calcarul gros, în stânci semețe. La sfârşit, oamenii, au fost transformați în stane de piatră, ca o încununare a creației perfecte.

Cu Victor:

-Şi bivolul? se aude de undeva vocea palidă a băiatului, în timp ce vântul începea să bată şi mai tare.
-S-a întors în peşteră, de unde ne priveşte atent. Ştie tot ce mişcă Victor, dincolo de ce înveți sau vei învăța tu la şcoală, dincolo de teorii şi de paradigme. La un moment dat, va ieşi şi va face din nou ordine, peste o lume mult prea pragmatică, care a uitat de mult, să mai caute cărarea fermecată.
Băiatul se uită la mine, îmi dă mâna, după care începem să urcam spre traseu. Soarele reapare, iar noi grăbim pasul spre grupul care ne aşteaptă. Urma să trecem pe lânga peştera bivolului, iar el, cu siguranță se va uita la noi.

Drumuri Bune, Drumuri de Poveste!

PS-Rezervația Scărița Belioară se încadrează din punct de vedere administrativ, teritoriului ce aparține Comunei Poşaga, Jud Alba.
Accesul se face prin intermediul şoselei naționale, care străbate Valea Arieşului. La un moment dat, după localitatea Lunca Arieşului, avem indicatorul spre Poşaga, la dreapta, sensul de mers, spre Câmpeni. Drumul este asfaltat până în centrul comunei, după care, se transformă într-un drum neasfaltat, de o calitate foarte bună, accesibil tuturor categoriilor de maşini. Imediat, după ce pe partea stângă, trecem de o mănăstire, care are pictate pe ziduri, chipurile unor personaje istorice, cum ar fi: Mihai-Viteazu, Decebal, Mircea cel Bătrân, etc, vom întâlni marcajul cruce roşie, pe gardurile de pe partea dreaptă. În dreptul unui stâlp gros de ciment, pe care e pictat marcajul dar şi o săgeată la dreapta, părăsim acest drum şi intrăm pe un drum rural, de pământ, unde se poate merge cu orice fel de maşină, dar cu atenție.Atenție! Intersecția nu e semnalizată, iar drumul nu este lat, tentăndu-vă să nu îi acordați atenție. După ce am virat dreapta, înaintăm circa 2km, printre case, având tot timpul în față şi în dreapta, abrupturile Belioarei. Înainte de intrarea în rezervație, avem o micuță parcare, unde putem lăsa maşina. Traseul este unul de tip circuit, marcajul fiind bulină roşie. Calitatea marcajului este bună spre foarte bună, doar schimbările bruşte de direcție putând pune probleme de orientare.
Timp: 5 ore de mers pe jos
Dificultate: uşor-mediu
Probleme: porțiunea cu copaci arşi, unde urmărirea marcajului trebuie să se facă cu mai multă atenție.
Este interzisă camparea sau alte forme de locomoție, în afara propriului picior. Nu vă jucați! Custodele e cu binoclul,jos, având şi el ochii pe voi, nu numai bivolul 🙂

Advertisements

9 thoughts on “Să credem în poveşti…

  1. Pe linga frumoasa prezentare ar mai fi unele mici precizari.
    Treci prin Posaga de jos ( cea din apropiere de sosea), Cheile Posagii si apoi Posaga de sus de unde o iei la dreapta spre Scarita.
    Din Posaga de sus ,daca mai mergeati un pic ,ajungeati la Izbucul Bujor.
    Si tot in apropiere de Posaga de sus sint pesterile “Pietrile Rosii” si “Casele Zmeilor.”
    Poate altadata.

    O piatra veche.

    Liked by 1 person

    1. Cu siguranță trebuie să iasă…când vâd oamenii, inclusiv pe traseele montane…şi aici se agită fără rost, caută traseul cel mai uşor, nu îi tentează nici o provocare a naturii. Nu întreabă unde sunt, ce s-a întâmplat aici, din punct de vedere geomorfologic; vin aşa să bifeze un traseu în natură, ca apoi să se laude în birourile lor, față de alți colegi, care aia, îşi aduc mâncarea, pachețelul, în pungi de hârtie, care le-au primit de la magazinele din Mol-uri. În fiecare zi, altă pungă, cu altă firmă pe ea…

      Liked by 1 person

      1. Corect. Aveam un prieten cu care mergeam la schi duminica, pe vreamea impuscatului.. Eu schiam toata ziua, el statea la cabana , fuma si tragea snapsuri. A doaua zi le povestea colegilor cum a fost la…schi…?!

        Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s