Ineleţ

 

 

2015-06-20 09.56.23

 

20.06.2015    Din șoseaua principală care străbate stațiunea Băile Herculane, sărim peste o conductă veche, dezafectată, care însoțește parapetul de beton. În șir indian, coborâm de pe un vârf de dig care se termină în Cerna, spre o adunătură de luminițe de frontale și zgomote slab deslușite de glasuri omenești. Iz-ul de sulf și umezeală plutește în aer. Peste câteva minute, suntem în fața unor bazine vechi de când lumea, în care un grup de oameni se bălăcesc. Lângă ele,  este improvizat vestiarul, o cutie de lemn și niște cuie bătute în scândură, pe post de cuier. Cam așa arătă și barăcile unde la țară sunt ținute sapele.

În jur, cu tot cu noi, sunt vreo 30-40 de persoane. Din diverse colțuri ale țării, dar spre surprinderea mea și străini. Cu toții, ne-am lăsat hainele agățate în cuiul ruginit din baraca de lemn. Pășesc în apa fierbinte, iar gândul unei eventuale boli de piele, piere subit în momentul în care simt din nou, puternic în nări, precum o infuzie sănătoasă, mirosul de sulf.  Mă las în apă, iar aceasta îmi atinge gâtul și începutul urechilor.  Lângă noi, Cerna curge liniștită în noapte. Umbrele diafane proiectate de lumina unor becuri stradale, îi trădează din când în când prezența. Ritualul locului, la care mă voi supune și eu de altfel, e azvârlirea în apa rece a Cernei, după 20 de minute petrecute în apa fierbinte, a acestor bazine vechi, insalubre pentru orice minte contemporană, obișnuită cu luxul.

Plecăm. În bulibăşala care a precedat momentului plecării noastre îmi uit o stație walkie-talkie, lucru pe care îl observ doar în dimineața ce va urma. Nu am mai recuperat-o, chiar dacă m-am întors la baraca improvizată, pe post de cabină de schimb, a unui SPA, fantomatic de dărăpănat. Din dorința de-a evita gălăgia, am ales locul de campare aproape de vârful unui deal, la marginea unei păduri. În picioare nu mi-am mai pus nimic. Desculț pășesc, ca în copilărie, pe asfaltul încă cald, al unei zile de vară. În jurul nostru e plin de licurici. Luminițe ca niște ochișori mici, ne înconjoară. Ne pândesc din tufișuri, dintre copaci, din iarbă. Zboară ca nebunii în jurul nostru. Mai târziu am aflat, că ar fi un joc al împerecherii, executat în amurgul serilor de vară călduroase. Din când în când, câte o mașină ne conturbă deplasarea lejeră în noapte.

Trecem pe lângă camping-uri în care mirosul grătarelor, țipetele extaziate ale unei fete încinse și zgomotul provocat de manele, răsună ostentativ. Câteva rulote parcate pe marginea drumului, având numere de Serbia sau Ucraina, stau neclintite în întuneric. O dorință de aventură, de evadare din cotidianul unui all-inclusiv, prea rutinat…sau poate, de ce nu, lipsa banilor, sunt câteva motive pentru care îți dorești să vi la Băile Herculane. O baie în miez de noapte, în bazine insalubre, dar în care sulful își face datoria, o răcorire în apele Cernei, peisajul, fauna, flora, vechile clădiri aflate în ruină, alpinismul, drumeția, băutul puturoaselor, dar eficientelor ape minerale, cărora eu le detest gustul,  sunt tot atâtea motive, pentru care îți dorești să vezi măcar odată în viață, Băile Herculane.

Dimineața e ploioasă. Strângem rapid corturile și mai zăbovim puțin în parcare. Sunt necăjit pentru stația walkie-talkie, pierdută, dar îmi fac totuși timp să admir stâncile din jur. Mai jos, camping-urile încă dorm. Câțiva colegi de drumeție, care au comis imprudența de a rămâne peste noapte în aceste camping-uri, mi-au confirmat că noaptea trecută a fost chef mare. Ne urcăm în mașini și încolonați parcurgem drumul care ne va  duce până la poalele satului Ineleţ. De la Băile Herculane, șoseaua șerpuiește pe lângă răul Cerna. Pe stânga ne însoțesc Munții Cernei, iar pe dreapta stâncile ascuțite aparțin crestei calcaroase a Munților Mehedinți. Întregul peisaj este marcat de un abrupt evident, de mai bine de 800 m, bine acoperit cu vegetație. Câteva exemplare de pin negru, specie sub-mediteraniană, stau pe marginea  falezei calcaroase. Pe marginea drumului o succesiune de panouri informative, ne ghidează spre satul suspendat pe un platou, deasupra unor scări. Satul Ineleţ.

După 20-25 km oprim și noi. Luăm alimentele aduse pentru oamenii Ineleţului, trecem Cerna, pe un pod solid și o luăm la deal, pe cărarea care șerpuiește ușor, printre pietre și copaci. Întâlnim cai și cruci, flori și putregaiuri, peste care mușchiul verde s-a întins ca o menghină, transformând un lucru  mort, într-unul viu. Apa căzută din abundență, a făcut ca iarba să crească, bezmetică. Păiușe galbene și tari, ne biciuiesc picioarele. Zahărul, făina și uleiul, sunt cărate în spate, pentru niște oameni, care cu siguranță nu își permit lux-ul, de a trimite pe cineva până la magazin, după o cutie de chibrituri. Într-un loc, în care ajungi doar cu scara, nu are cum să existe magazine. Scările de lemn, principala atracție a satului Inelet, singura cale de acces, apar în peisajul alcătuit până atunci din cai, putregaiuri, frunze, iarbă și noi.

Ostășește, urcăm lemnul vechi, din care sunt făcute. Sus, lumea se vede clar, printre nori. Aceștia dau contrastul necesar, unei zile cu o lumină diversă. Acum văd, ce doar pe hărți vedeam. Dincolo de Cerna, abruptul pe sub care treceam cu mașina se termină cu o creastă impozantă, ascuțită, alcătuită din calcare mezozoice. Depuse acum 250 de milioane de ani. Creasta, aparține Munților Mehedinți, cu altitudini care nu impresionează: Vf Domogled (1105m), Vf Piatra Cloşani(1335m), Vf lui Stan (1466m)…dar care, au un abrupt, față de fundul văii, excepțional.

 

Cu ochii pierduți încă de partea cealaltă a râului, mă întorc. În spate, Munții Cernei, calcaroși și ei, sunt acoperiți de o masă consistentă de nori.  Scoțând harta, văd o serie de vârfuri, având denumiri interesante. În negură stă ascuns Vf. Baldoveni (1800m), iar undeva, mai în stânga,  localizez cu speranța neconfirmată, Vf. Vlascu Mic (1733m). Privirea se pierde departe. Peste o înseuare, după care, cu siguranță trebuie să se afle Culoarul Timiș-Cerna. Stau pe o masă de calcar, iar chestia asta îmi dă energie. Calcar depus și frământat, plin de organisme fosilizate, o creație chimică a naturii. În trecut, întreaga zonă a purtat numele de Banatul de Severin, o formațiune  medievală, tributară politic Regatului Ungar, dar și Țării Românești. Un avanpost militar, politic și administrativ, antiotoman. Primul ban a fost Luca. Valahul Luca.

Grupul se pierde într-o pajiște nesfârșită, plină de frăguțe. Biserica, creație arhitecturală nedefinită, se ivește. Numele de Rădoi, îmi sare în ochi de pe mai multe cruci. Mă urc într-un punct, deasupra cimitirului micuț și bine îngrijit. De aici, am o imagine mai clară, asupra lăcașului de cult. Cobor imediat și mă îndrept printre cruci, spre ușa bisericii. E închisă. Părăsim curtea bisericii și cimitirul plin cu flori, scurgandu-ne rapid printre cruci. Pe o potecă îngustă, prin iarba deasă, sărind din când în când câte un gard, ne îndreptăm spre prima casă pe care o zărim. Aceasta este micuță, având o fundație solidă din piatră. Casele aici, ocupă suprafețele mici, plate, dar ușor înclinate. Sunt scunde, cu acoperiș țuguiat, acoperit cu țigle.

Contactul cu primii oameni, cu primele familii e firesc, spre surprinderea mea. De ce surprindere? Pentru că din cauza alimentelor pe care le-am cărat în spate, am avut impresia că niște oameni necăjiți, o să fie la celălalt fir.  Scot din ecuație scările de lemn, iar ce îmi dă, e un rezultat care îmi arată că acești oameni nu sunt cu nimic mai necăjiți ca noi. Au tot ce le trebuie, au un venit, au un anumit grad de bunăstare. Majoritatea  sunt pensionari, iar nepoții sunt cu ei. Cei ce sunt pensionari acum, au muncit la rândul lor, cu mulți ani în urmă, în fabricile comunismului. Acum primesc o pensie, care le ajunge, după spusele lor. O doamnă, îmi oferă un scaun. Îl refuz galant.  Într-o casă, cel mai gârbovit dintre toți bătrânii din satul Ineleţ, ne așteaptă, tremurând din toate mădularele. Cu opinci de lemn în picioare, iese din micuța cameră în care stă.  Am o vagă bănuială, că nu este îngrijit corespunzător. Nepotul face caș de capră,  pe care îl va vinde apoi la piață. Într-o altă casă, un bătrân cu pălărie, zâmbește, dezgolindu-și dantura firavă. Ne arată direcția spre școală, încovoindu-se puțin de spate. Remarc bluza de trening, inscripționată cu numele unei echipe de fotbal, volei sau handbal obscure, dintr-o ligă inferioară saxonă. A luat-o de la vreun second sau i-a dat-o careva cadou. Sunt foarte comune în peisajul modei urbane și rurale românești.

Într-un veritabil troc, primim pe ce am adus, brânză de capră și țuică. Panourile solare de pe căsuțele mici, adăpostite printre copăcei, în locuri în care termenul de plat e impropriu, nu sunt singurele elemente ale modernismului. Tv-ul sună voinicește, iar fiecare om, firesc, are un telefon mobil. Primarul e lăudat. Face și el ce poate, pentru acești oameni.

Aici, pe acest platou din Munții Cernei, unde se ajunge doar pe scări vechi de lemn, mai sunt câțiva zeci de oameni. Casele Ineleţ-ului se termină. Urmează cele ale Scărișoarei. Ultimele alimente sunt împărțite, mai bem o țuiculiță, mai facem oţârucă de politică, după care ne îndreptăm spre școala satului. O clădire anostă, care nu face parte din peisaj, construită în vremea comunismului pe post de școală și grădiniță, se află la capătul unei cărări. Pe o porțiune însemnată, această cărare, urcă și coboară, de-a dreptul prin pădure, vara printre tufe de zmeură sau mure. Un drum spre școală, cu siguranță se va face în compania animalelor sălbatice. Ajung lângă clădire, nu înainte de-a rămâne puțin în urmă, pentru a mânca niște cireșe sălbatice. Mă gândesc la gemul care ar ieși din ele. Unul din preferatele mele. Prin gemulețul de sticlă al școlii,  observ că atât școala, dar și  grădinița sunt alcătuite din maxim patru încăperi. Mai mult ca sigur, la cât “puiet” este în Ineleţ, ajungea doar una. Dar ce tineri curajoși, ar zice unii părinți, de la noi, de la oraș, Să meargă la școală prin pădure! Să riște o întâlnire inopinantă cu vreun animal sălbatic! Dar mai ales…să nu ai semnal la telefonul mobil.

De lângă școală, observ din nou biserica. Este lângă, dar pe un alt vârf de deal. Cercul alcătuit din scări-biserică-case-școală și la final, din nou scări, se va închide. Cercul Ineleţ-ului, alcătuit din aceste elemente, va impresiona pe toată lumea, care îl va vizita. Până când? Până în momentul, când acești bătrâni cu nepoții lor, vor înceta să se mai încăpățâneze în a mai urca scările, pentru a ajunge în satul lor, la casa lor. Până atunci, veți întâlni case și gospodării, între care nu există nici o limită trasată prin iarba mare, plină de flori.

Doar case care au încă numere pe ele

2015-06-20 13.02.38

Drumuri Bune, Drumuri de Poveste!

Advertisements

10 thoughts on “Ineleţ

      1. Eu de exemplu am rămas “crăcănat” de starea bazinelor în care se scaldă oamenii şi de calitățile apei care iasă din pământ. Apă cală, intră într-un bazin insalubru şi se varsă în Cerna. Bogăție mare, pe care nu o exploatăm deloc.

        Liked by 1 person

      2. Așa este. Am avut ocazia să fiu prin zonă acum câțiva ani…Noaptea, împreună cu un grup de prieteni mergeam în aceste bazine, dădeam drumul la robinet cum și căt voiam și stăteam acolo în apă cca 2 ore. Căpătam o asemenea încărcătură energetică, încât până dinineața nu mai aveam nevoie de somn.
        Este o crimă pusă la cale de inconștiența și lăcomia politicienilor. NOI sunten complici, atâta timp cât consimțim să depindem de asemenea rebuturi.

        Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s