Dolheștii Mici, Județul Suceava: În care Virgil își dă seama că acest sat este cea mai bună alegere a lui.

Dis de dimineață, cu mult mai devreme ca de obicei, din curtea casei unde stătea deja de câteva zile la Dolhești Mici, Virgil ridică capul spre cer. Acesta din urmă părea că ține cu el, afișându-i doar lui și numai lui, pentru că în curte la aceea oră nu mai era nimeni, un peisaj ce doar în copilăria lui petrecută printre apă, stuf și povești imaginare s-a mai repetat

Butuceni, Orheiul Vechi, Republica Moldova: În care administratorul unui restaurant și câțiva băieți, ce jucau fotbal pe ulița satului, îmi dau un răspuns plin de speranță

–Bună ziua
-Bună ziua…vă pot ajuta?
-Ne-am întâlnit și adineauri, stiți, când am intrat…probabil sunteți administratorul restaurantului…
-Da, spuneți
-De fapt vroiam să știu un lucru…de când am ajuns în această zonă și am intrat în satul acesta, tot observ stâlpii de piatră ce încadrează porțile curților de la case. E cumva vorba despre vreo influență străină locului, rusească– pronunț acest ultim cuvânt sigur pe mine, fiind aproape convins că omu’ din fața mea îmi va răspunde că așa este-sau este vorba de ceva local…moldovenesc–aici am probleme, deoarece inițial vreau să pronunț altceva, dar după ce îmi dau seama că nu îi cunosc convingerile geo-politice omului din fața mea, renunț, gest de altfel pe care mai târziu l-am considerat a fi încărcat cu multă lașitate- sau să nu vă mai rețin, cum de doar aici apar?
-Nu, ele nu apar doar aici. Butuceni și toate satele din jur sunt sate românești, iar noi românii de aici nu știu să fi primit porțile astea de la cineva anume-cuvântul acesta, român, de care eu, cu câteva clipe mai devreme am fugit în al rosti, acum spus apăsat de altcineva, mie îmi provoacă pentru moment, un mic tremur interior, un amestec ciudat de încântare și ușoară rușine
-Mulțumesc, să știți că aveți niște sarmale forte gustoase!
-Mulțumim, mulțumim, lucrăm la ele în continuare să fie și mai bune…vă mai așteptăm!
-Cu drag…