Vârful Toroiaga din Munții Maramureșului

 

Pe la 1800, un colonist german din Baia Borșa, găsește în zona vârfului Toroiaga, o piatră galbenă și lucioasă. La scurt timp, apare aici prima mină, mina Socolescu. Până în anii ’90, zona Borșei se dezvoltă amețitor, într-un total dezacord cu mediul înconjurător, mirajul aurului fiind punctul comun al tuturor stăpânilor. Imediat după 1990, Petre Roman rostește celebra propoziție: Industria românească este un morman de fiare vechi. Minele se închid, oamenii rămân fără locuri de muncă, iar infrastructura minieră este abandonată. Cadrul natural suferă, frumusețea locurilor, împletindu-se din păcate nefericit, cu ceea ce a lăsat omul în urma lui

Continue reading

Advertisements

Pripyat, lângă Cernobîl

 

Pripyat lângă Cernobîl. Intrarea în orașul părăsit

Pe creația arhitecturală de sorginte sovietică, ce marchează intrarea pe teritoriul orașului părăsit, de lângă Cernobîl, scrie simplu, Pripyat.
De la Centrala Nucleară și până aici, sunt maxim 20 de km. Șosea lată, ca-n palmă, croită prin zona mlăștinoasă, pe care răul Pripyat, o formează în jurul orașului cu același nume. De un verde crud, sătui de apa din jur, copacilor le merge bine. Dincolo, pe malul unei bălți, stufărișul galben își unduiește agale spicul, în vantulețul ce mai alungă din nădușala unei zile de vară autentice. Doar frunza mestecenilor, mult prea roșiatică pentru perioada calendaristică în care ne aflăm, trădează prezența radiațiilor.

Continue reading

Cernobîl

 

 

Centrala Atomoelectrică de la Cernobîl

 

În autocarul ce vine de la Cernobîl, Evghenia stă pe scaunul din dreapta șoferului, lângă ușă. Își desface liniștită o pungă de napolitane, din care servește șoferul și lumea de lângă ea. Într-un final mănâncă și ea, pironindu-și ochii prin parbriz, spre ceva exterior, nedefinit. Treaba și-a făcut-o bine, încă odată, ducând un grup de curioși, până la câțiva zeci de metri, de reactorul explodat de la Cernobîl sau ghidând eficace oamenii, pe străzile devenite poteci printre copaci, din orașul părăsit Pripyat.

Continue reading

Cu Nea Marcel de la Obârșiile Tiurului

 

Deleni-Obârşie este în momentul de faţă o localitate depopulată, de pe teritoriul municipiului Blaj. În trecut aparţinea comunei Tiur şi avea aproape 100 de gospodării. Dezvoltarea locală din perioada interbelică, bazată în special pe agricultură, a permis construirea unei biserici în 1947 şi a unei şcoli primare clasele I-IV. Localitatea incepe să fie oarcecum abuziv desfinţată, prin luarea pământului de la oameni şi trecerea lui în posesia CAP-urilor. În acest context locuitorii au fost nevoiţi să se mute mai aprope de Blaj, în special la Tiur, de unde puteau face naveta la locurile de muncă create în fabricile industrializării comuniste. Ulterior prin desfiinţarea comunei Tiur şi comasarea ei de către oraşul Blaj, localitarea Deleni-Obârşie devine parte componentă a municiului Blaj. În momentul de faţă mai stau în sat temporar două-trei familii. De asemenea, există şi aşezare monahală dezvoltată după 2000.

Dincolo de Târnăvă, pe deal, vântul și soarele, uscă pământul udat cu prisosință în ultimele zile. Natura parcă a înviat, iar pulsul vieții se simte la fiecare pas. Din loc în loc, drumul care șerpuiește printre lanuri de porumb, de un verde nefiresc de crud, este traversat, ba de un iepure, ba de o vulpe.
Spre Obârșii, e ca și cum ai merge spre ceva misterios, departe de orice loc normal, în care oamenii și-ar fi făcut un sat. Satul este situat pe porțiunea cea mai înaltă, dar oarecum plată, a dealului care desparte Valea Târnavelor de Valea Secașului. În termeni tehnici, l-am putea numi un sat de interfluviu, adică un sat situat pe linia imaginară care unește punctele cele mai înalte, dintre două bazine hidrografice. Cei din Secășel, de pe Valea Secașului, îi spun Deal, deoarece satul e cocoțat taman în vârful dealului, iar cei din Tiur, din Valea Târnavelor, îi spun Obârșie, după pârâiașul care izvorăște de acolo și le cutreieră satul. Continue reading

Pietrosul Bistriței

 

Suntem aproape de cei 12 Apostoli, din Călimani, dar aceștia nu se văd deloc, din cauza ceții. Amânăm astfel, întâlnirea cu Moșul, Generalul, Ursul și celelalte formațiuni ruiniforme, rezultate în urma scurgerii și consolidării lavei, pentru mai târziu.  Sperăm însă, la acel moment favorabil, în care ceața se va ridica. Până atunci, alegem să ne retragem la un ceai, la primus, într-un colț de poiană, pe care ceața încă nu l-a cucerit. Alegem inspirat locul, deoarece găsim un panou informativ, foarte bine conceput, ce ne descrie creasta alpină a Călimanului, de fapt, fosta calderă vulcanică, ce se vede la orizont. Pentru mine, acest moment pica la fix, deoarece niciodată nu mai văzusem, ceea ce a mai rămas din fostul aparat vulcanic , dinspre Țara Dornelor.  Continue reading

Operațiunea Est: Ismail, o parte din România Mare

 

 În prezent, ea nu mai există
Statuia regelui Ferdinand I, din Ismail. Fotografie din anul 1938

În Ismail-ul lui Ioan Chirilă, miroase a lebeniță, a pepene și a ceapă verde, aduse în piața orașului de românii din jur.  Ismail-ul de astăzi, este fără statuia regelui Ferdinand I, al României, dar are statuia generalisim-ului Suvurov, cel nebătut de nimeni, pusă mândru, probabil pe același piedestal.
În Ismail-ul dirijorului român Musicescu, românii cântă pe moldovenește, pentru că așa le scrie pe actul de identitate.
Miroase a Dunăre, adusă în oraș, de vântul venit dinspre mare, a bețivi amețiți de soare și a bulgari blegi, pescuind pește.
Peste toți, sovieticul este încă la el acasă, aprinzându-și flacăra bolșevică, la fiecare monument.
În timp ce conflictul din Donbas și Lugansk,  escaladează noi trepte, iar Crimea este luată, Ismail-ul ucrainean, având aproape 70% ruși, îl mai are încă pe Lenin, cimentat de două ori. Unul în fața primăriei și altul în fața autogării. Taras Sevcenko, poetul național ucrainean, e numai o dată. În parc.

Continue reading

Elias și Debora la Peștera Scărișoara

 

Elias și Debora sunt doi copii de vârste apropiate. În ciuda numelui, ei sunt români, iar pe părinții lor, îi cheamă Cornel și Maria. De câțiva ani, am un fel de agitație psihică, în momentul în care, aud copii români, botezați cu astfel de nume. Încep să îi urmăresc, să îi spionez, să trag cu urechea. Debora și Elias, locuiesc probabil într-unul din orașele mari ale țării, pradă urbanismului, asfaltului, mâncării proaste, dar și a tehnologiei avansate. Ca noi toți, de altfel. Singura lor preocupare în fața intrării de la Peștera Scărișoara, e să se joace pe o tabletă. Echipați sumar, în espadrile, așteaptă indiferenți, sosirea numerosului grup, care deja e jos, în aven.

Continue reading