Cu Nea Marcel de la Obârșiile Tiurului

Biserica din satul depopulat Deleni-Obârșie, cu Masivul Trăscău, în fundal

Intrarea în satul Deleni-Obârșie

Biserica din satul depopulat Deleni-Obârșie, având pe fundal, Masivul Cindrel

Deleni-Obârşie este în momentul de faţă o localitate depopulată de pe teritoriul municipiului Blaj. În trecut, aparţinea comunei Tiur şi avea aproape 100 de gospodării. Dezvoltarea locală din perioada interbelică, bazată în special pe agricultură, a permis construirea unei biserici în 1947 şi a unei şcoli primare clasele I-IV. Localitatea incepe să fie oarcecum abuziv desfinţată prin luarea pământului de la oameni şi trecerea lui în posesia CAP-urilor. În acest context locuitorii au fost nevoiţi să se mute mai aprope de Blaj, în special la Tiur, de unde puteau face naveta la locurile de muncă create în fabricile industrializării comuniste. Ulterior prin desfiinţarea comunei Tiur şi comasarea ei de către oraşul Blaj, localitarea Deleni-Obârşie devine parte componentă a municiului Blaj. În momentul de faţă mai stau în sat temporar două-trei familii. De asemenea, există şi aşezare monahală dezvoltată după 2000.

Dincolo de Târnăvă, pe deal, vântul și soarele uscă pământul udat cu prisosință în ultimele zile. Natura parcă a înviat, iar pulsul vieții se simte la fiecare pas. Din loc în loc, drumul care șerpuiește printre lanuri de porumb de un verde nefiresc de crud este traversat, ba de un iepure, ba de o vulpe.
Spre Obârșii, e ca și cum ai merge spre ceva misterios, departe de orice loc normal în care oamenii și-ar fi făcut un sat. Așezarea este situată pe porțiunea cea mai înaltă, dar oarecum plată, a dealului care desparte Valea Târnavelor de Valea Secașului. În termeni tehnici, l-am putea numi un sat de interfluviu, adică un sat situat pe linia imaginară care unește punctele cele mai înalte, dintre două bazine hidrografice. Cei din Secășel, de pe Valea Secașului, îi spun Deal, deoarece satul e cocoțat taman în vârful dealului, iar cei din Tiur, din Valea Târnavelor, îi spun Obârșie, după pârâiașul care izvorăște de acolo și le cutreieră satul.

Imagini de pe interfluviul dintre Valea Târnavelor și Valea Secaşului:

Satul Secaşel, comuna Ohaba, jud Alba, văzut de pe interfluviul dintre Târnavă și Secaş

Adevărul e, că de oriunde ai privi, satul Deleni-Obârșie, așa cum figurează el în documentele administrației locale din Blaj, se află într-un vârf de deal.
Dar mai ales oricum ai privi, în prezent sau în trecut, din orice parte a lumii, aceasta parcă a fost tot timpul departe de sat, iar depărtarea asta continuă a lumii cu toate realitățile sale, i-au făcut pe oameni să plece treptat și metodic. Lumea s-a depărtat prima dată de sat, când comuniștii au venit. Pământul a intrat la colective, iar oamenii au trebuit să bată un drum lung și mocirlos, până la proaspătul Combinat de Prelucrare a Lemnului din Blaj, pentru a-și câștiga traiul. Sătui de naveta oarecum forțată, au abandonat satul. Unul câte unul, au ales aşezarea de mai jos, satul Tiur, aflat la drumul mare. De aici, naveta spre proaspătul combinat urma să fie mult mai ușoară.

Drumul care duce la Deleni-Obârşie:

A doua plecare a lumii s-a produs odată cu desființarea grădiniței și a școlii. Cu ce rămăsese în sat, practic nu se mai renta să ți o școală sau o gradiniță. Apoi, copiii nu puteau bate noroiul primăvăratec sau înota prin zăpezile iernilor de altă dată până în același sat vecin, la şcoala de acolo. Dacă lumea de jos, din vale, a început să fie luminată grație curentului electric, lumea de sus, de la Obârșie, a rămas în întuneric. Până la urmă raţiuni ce ţin de rentabilitate au primat.

Intrarea în sat:

Într-un final, lumea s-a depărtat de sat aproape definitiv. Realitățile vremurilor în care trăim sunt însă nemiloase. Ele nu lasă așezarea în pace. În această luptă, satul mai rezistă prin puţinii pioni pe care îi mai are: un om, o biserică și câteva case, majoritatea amputate de vremuri.

Cu Nea Marcel, singurul locuitor permanent al satului, m-am întâlnit în ziua de Paște. Nu a fost nimic programat de dinainte, a fost o chestie spontană și oarecum nefirească. La momentul întâlnirii, eu nici nu știam că satul ar mai avea vreun locuitor. Pe ulița de altă dată a satului, acum degradată și mărginită de salcâmi care parcă vor să o înghită, am intrat cam la două ore după ce am părăsit Blaj-ul. Era destul de cald afară. Ajuns la biserica părăsită, m-am întins la umbra ei, în iarba deasă, cu ochii spre cer. Capul lui Nea Marcel, apărut din senin deasupra mea, m-a făcut să îngheț.
-V-ați speriat ca japonezii ăia cu motocicletele, ce au trecut pe aici în urmă cu un an.

Mă ridic și cu toate că sunt încă bulversat, îi strâng mâna omului mai mult bănuitor, de parcă ceva neprevăzut ar urma să se întâmple. În schimb, netulburat de nimic, omul continuă:
-Ăștia, nu știu cum au aflat ei de Obârșie, dar au venit până aici. Eu le-am văzut corturile întinse în curtea bisericii și m-am dus a doua zi dimineața la ei. Dormeau, iar când unul a ieșit din cort să vadă ce e, a înlemnit. Nici ei, ca și dumitale, nu credeau să mai fie lume la Obârșie.
După aia, i-am ajutat cu vorbe, dar poate mai mult cu semne, că engleză nu știu de loc. Au plecat mai târziu, după ce le-am arătat biserica și mi-au făcut câteva poze. Mi-au spus că îmi trimit și mie, dar până acuma nu le-am primit…dar, haideți să vedeți biserica!

Cimitirul din jurul bisericii:

După ce lacătul este desfăcut ușa scârțâie. Înăuntru, în primul rând e răcoare, apoi liniște. Un miros de stătut, de loc în care oamenii nu mai calcă, dăinuie.
-Am mai reparat cum am putut la ea, dar singur nu am cum. Când au construit schitul, i-am rugat să vină cu o scară, să curețe și să aranjeze streașina. Pe o parte au făcut, dar pe ailaltă nu. Acum, de pe partea netocmită, apa se prelinge ușor pe la geam înăuntru.

Construcția încă rezistă. Greco-catolică în trecut, a parcurs cu destulă dificultate vremurile tulburi, comuniste. Atunci ea a fost transformată în biserică ortodoxă, apoi dupa ’89, ea a fost retrocedată cultului greco-catolic, dar în prezent situația ei este aceea a unei clădiri fără funcțiune din lipsă de oameni. Ocazional, uşile i se mai deschid pentru cei ca mine sau pentru străini aventurieri, dornici de lucruri inedite. Mai departe urcăm în cor, croindu-ne drum printre o saltea întinsă pe jos și câteva cărți de rugăciuni azvârlite și ude.

-Aici a dormit părintele de la schit, până l-au terminat de construit. Cărțile de rugăciuni tot de la el sunt. -Nu îi era frică să doarmă aici, întreb temător?
-Nu, de ce, doar e biserică, nu cimitir.
Ultima tentație e turnul cu clopote al bisericii. Cocoțată pe o ridicătură, biserica e observatorul ideal.
-Iarna, când e frigul ăl mare, vin aici să-mi văd munții. Mă liniștește priveliștea Făgărașului, cu vârfurile lui. Când eram elev, la școală la noi, aici în sat, îmi plăceau mult geografia și istoria.
Începe să râdă șugubăț.
-Eram odată la sapă, la lucru la câmp, aici, la cineva de la noi din sat. Mai venise să îl ajute și o cunoștință de a lui, din Blaj. Eu, mai vorbeam așa, de ale mele, de ce am mai citit, de ce am mai auzit, când ăsta, îmi zice așa mai mult în ciudă… “Da, auzi, câte țări are Marea Britanie?” I le spun, dar nu zic de Anglia nimic, iar ăsta nu se prinde… așa ciudă i-a fost că unul din vârful dealului l-a prins!
În zare se vede muntele, iar lângă el dealul. Vântul trântește oblonul turnului. Coborâm, iar ușa bisericii se închide în urma noastră.

Imagini din turnul bisericii:

-Fiți atenți, până unde stau eu, s-ar putea să vedem animale sălbatice.Vedeți locul ăsta, cu pășunea asta. E mare nu? Când eram copil, era și mai mare. Acum îl înghite pădurea. Ieri, când m-am dus acasă de la biserică, am văzut căprioare, țapi, fazan și iepure. Mistrețul mai lipsea. Tata a fost brigadier. De la el ştiu, toate lighioanele păduri.

– Lupul?, îl întreb

-Un cioban de aicea mi-a zis că l-a văzut. Ar fi intrat în casa părintelui Lupea. Pe omul ăsta, l-au băgat comuniștii în pușcărie, numai așa că e popă greco-catolic. Acum nu mai e nici popă, nici greco-catolic. E mort…
Mîncăm niște cireșe sălbatice. Ne înegrim pe mâini, pe buze și pe limbă.

-Comuniștii nu au vrut să ne bage curentul în sat. Știau că satul se va prăpădi și nu aveau nici un interes să își bată capul. Când au venit de la Alba și din Blaj, să ne întrebe dacă vrem curent, unu de aici, instruit de ăi’ de la partid, a prostit lumea să nu vreie. Poate alta era soarta și atunci și acum.

-Casa mea nu are curent. Cum nu este nicăieri, aici în sat. Dar meciurile de fotbal le văd. Le văd cu ochii minții. Radioul pe baterii îmi zice seară de seară veștile. Uneori, mă trezesc când încă afară nu e zi. Atunci, iară îi dau drumul. Mă alină.

Lumânarea arde ușor în casa de pământ. Un vinuleț tânăr se zbenguie în pahare. Omul continuă:
-Mă întind pe spate, iar cel mai mult îmi place când comentează Ilie Dobre.
Flacăra tremură.

-Vreau neapărat să vină golul să îl aud pe omul ăsta cum urlă.

Câteva păsări ciripesc în dudul vechi din fața casei.

-Aici în singurătate, să știți că spiritele te încearcă. Dar mă trezesc și aprind candela. Atunci spiritele fug. Flacăra îi alungă. Apoi, îl mai am pe Ciuhandru. Ia să vi-l arăt. Niște ciobani de prin “Mărginime ” mi l-au dat. Au vrut să scape de el. E bătrân, dar astă iarnă, am mai ajutat oamenii cu el pe la schit.
Ieșim din casa veche. Afară e un soare orbitor. Mă frec la ochi. Câteva păsări ciripesc de zor. Miroase a iarbă crudă și polen. Natura învie.
În șura veche un măgar bătrân rumegă.

-Hai Ciuhandre!

Omul se suie pe el. Se distrează. Își ia pe el o cămașă și un șerpar tradițional. Ne amuzăm, timp în care fac și câteva poze.

-Odată, m-am dus să mă angajez la o magazie de scule dintr-o fabrică. Am zis gata, plec din sat. M-au şi angajat. Trebuia să dau scule și bonuri cu care astea ieșeau din gestiune. Cel mai rău, era că trebuia să stau într-un loc, închis. Am renunțat repede și m-am întors în sat. Aici, nu mai era aproape nimeni.
În fața unei case ce mai are doar un perete în picioare, ne oprim. Ne tăiem cu greu drum printre salcâmii de diferite generații, spre ceea ce odată era curtea. Ne oprim în fața unei pietre funerare.

-Vedeți, ăsta e un monument. Existența lui aici, eu nu i’o pot explica. Oare pe el îi un pom sau un cap de cerb. Dacă e înmormântat cineva aici, de ce nu i-au pus cruce? O călugăriță mi-a zis odată că e pomul vieții. Tare aș fi curios să știu ce e cu piatra asta… Alta, într-o toamnă când frunzele și buruienile s-au dus de lângă el, mi-a zis că, omu’ ar fi fost dintr-o familie de protestanţi. Mai încolo, m-am interesat să văd cine sunt ăștia. Părintele de la schit mi-a zis cine sunt, dar din toată vorbăria lui, eu nu am înțeles de ce ăștia nu au și nu-și fac cruce…

Vorbeşte incet, ca şi când cineva l-ar putea auzi. Părăsim locul pe unde am intrat. Ne îndreptăm pe fosta uliță a satului, acum plină de vegetație sălbatică, colonizatoare, spre o casă ce arată nesperat de bine. În fața ei, ne oprim pentru a gusta din nelipsiții cireși sălbatici.
-Nu îi păcat de casa asta. Cade azi, mâne, dar nimănui nu îi pasă. Casă bună, din cărămidă, dar cine să vină să mai stea aici. A stat părintele. Părintele avea televizor, iar noi, ăștia din sat, cărora ne plăcea fotbalul, veneam la el să ne uităm la meci. Televizorul era legat la o baterie de maşină. Vremuri…
O fereastră este deschisă. Mă uit înăuntru. În cameră, pe o masă veche, stau câteva sticle de bere, goale. Pe jos sunt aruncate niște haine.

Imagini din sat:

-Ciobanii intră și mai dorm, dar lasă numai mizerie în urma lor.
Ieșim din casă. Mergem la alta, apoi la alta. Toate sunt la fel. Cu curțile pline de buruieni, cu ferestrele sparte și cu zidurile mâncate de caria unui timp, din care omul lipsește. Din școală nu se mai păstrează nimic. Dincolo sunt câțiva stupi cu albine. Casa e netencuita. Lumea nu a mai apucat să o termine. Câteva cruci mai găsim într-o curte, iar mai departe totul e la fel.

-Ăștia măcar, au avut norocul să moară în satul lor.

Urcăm pe culmea dealului. În jur terenurile sunt arate. Din vârful dealului către sat, doar biserica se mai vede. Resturile caselor sunt printre copaci, ascunse privirii de frunza abundentă a unui început de mai foarte bogat în viață. De partea cealaltă, spre Secaş, lanul de rapiţă e galben. O orhidee sălbatică scoate capul timid din iarbă, iar mai încolo câteva căprioare pasc liniștite în lanul verde de grâu.

Plecăm…

Biserica văzută din vârful dealului

Lan de răpită proaspăt înflorită, iar pe fundal, Masivul Cindrel

Orhidee sălbatică