Târgu Mureș, smiorcu’ zilei : când mă lovesc de cea mai mizerabilă formă de melancolie după comunism

-Ciolacu o vrut, doamna Ildiko, să dea 20, da’ nu l-or lăsat porcii ăștia.
-Așa e doamnă Ileana. Să știți că cel mai bine după comuniști, în țara asta am dus-o pe vremea lui Iliescu și a lui Marko Béla . Să nu’mi vie acum, să ‘mi spună mie cineva altceva că știi cum i-o zic! Bistoș că așa e!
-O doamnă Ildiko, ce vremuri… Când a murit tata, a lăsat cu limbă de moarte ca averea să nu se împartă copiilor ci să rămână la partid. Știa că noi ne vom certa. Eram șase frați și ne-am descurcat. Ne-a ajutat partidu’ că tata a fost conducător de CAP. Atunci stăteam la Simeria…

Stația de autobuz din cartier. O dimineață ploioasă, scârboasă și lugubră în toate fazele ei, peste toate carterizată și de contactul cu cea mai mizerabilă formă de melancolie dupa comunism, îmi va umple, probabil, toată ziua c’un cinism nimicitor chiar dacă, în fapt, e de abia trecut de orele amiezii. Bilingvitatea orașului se pare că cerne unitate doar atunci când vine vorba de vremuri monstruoase. Mincinoasă, multiculturalitatea își dă cu adevărat în petec. De pe geamul autobuzului local văd un copil îmbrăcat într-un hanorac verde cu frunza de trifoi imprimată mare pe piept, târât la propriu de mână de tatăl său către un antrenament ipotetic. Așa sunt toți,îmi spun, după care mă gândesc la uriașa ciupercă găsită ieri în pădure, la vișiniul păducelului din margine de codru, ce stropit cu apă proaspătă de ploaie, ar sta, conform amicului meu, cel mai bine în părul lins al unei brunete bine bronzate.

Totuși, când mă gândesc că în urmă cu o săptămână, pe o plajă albaneză sorbind dintr-o plasticată de bere Peja, la 30 de grade, număram pe lângă gacicile sculă și gunoaiele aruncate de oameni pe țărmul mării, îmi vine să apăs pe butonul care mă va trezi doar la anu’n martie. Timpu’ iernii nu merită trăit. Bistoș că nu, vorba pensionarei din stație.
Atunci, pe plajă, între două înghițituri numărasem 146 de “aruncări libere” la fel cum într-o dimineață, din balcon, între trei cafele, după ce am stat minute bune cu ochii în sus, am numărat 79 de mașini lăsate pe marginea străzii din cartier. De la înălțimea balconului, curțile și garajele oamenilor, ciudat, dar “o să râdeți”, chiar și mințile lor, păreau a fi goale.